Lacrimi pe treptele unei biserici (2)

În loc de “Update“:

Citind postarea precedentă, două dintre prietenele mele m-au întrebat dacă m-am hotărât “să-mi schimb biserica”… Ştiu că întrebarea lor are şi un alt înţeles. În general, au existat persoane care s-au întrebat, fie şi doar observând ce am ales a recomanda pe blog în Capitolul Ce (mai) citeşte inima mea?, dacă nu cumva am de gând să-mi schimb… apartenenţa la o anume confesiune/biserică. Nu. N-o schimb. Mă încăpăţânez să încerc a o aprofunda pe aceasta, ortodoxă, care “mi s-a dat” şi în care am crescut. Şi faţă de care, e drept, aş dori să mă pot simţi mai aproape, neconfundând tradiţiile sau (ne)înţelegerea unor obiceiuri standard cu profunzimea credinţei. De fapt ceva mă-ndeamnă să pun accentul pe credinţă, pe iubire şi nu neapărat pe religie. Să nu mai fiu niciodată doar “ortodoxul de duminică”… de prea multe ori atentă mai mult la ce se petrece în jurul meu decât în interiorul meu. Să nu fug în toate celelalte zile de ceea ce ar trebui să port, de fapt, mereu în mine.  E uşor să pleci… a rămâne, însă, e uneori mai complicat. Pentru că presupune trudă. Sau şi mai multă trudă pentru a o înţelege şi a o trăi deplin, nu doar simpla dorinţă de a o avea… credinţa…

Aceasta nu înseamnă, însă, că nu pot citi şi altceva, sau că aş cataloga orice fiinţă neaparţinând acestei părţi a religiei creştine… în vreun anume fel, cum se întâmplă din păcate mult prea adesea. Dimpotrivă. Am beneficiat şi beneficiez în continuare (iertată să-mi fie expresia, poate nepotrivită) de prietenia celor mai calzi oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Şi care sunt, într-adevăr, din mediul evanghelic. Opus mie? Sau incompatibil cu propria-mi credinţă? Nu. Nimic nu mă va putea împiedica să îi citesc în continuare, să învăţ de la ei atunci când am ceva de învăţat… dar mai presus de toate să mă rog pentru ei şi să-i iubesc din şi cu toată inima mea. Cum tot nimic nu mă va putea convinge că trebuie să fii numai şi numai într-un anume fel, sau să aparţii doar anumitor confesiuni, preferabil netradiţionale, ca să ai Inima deschisă spre Hristos.

Iniţial am vrut să nu abordez eu acest subiect aici, pe blog, sunt alţii care se pricep mult mai bine decât mine şi care, chiar au ceva de spus. Cred că această mică lămurire va avea darul de a opri întrebările şi chiar zbaterile recente ale unora, fie într-o parte sau în alta. N-am înţeles şi cred că nu voi fi în stare a înţelege vreodată de ce noi, noi între noi, ne tot batem pe Hristos…

Să ne fie de folos ceea ce purtăm în inimă cu toţii, chiar dacă nu suntem (încă) ferm convinşi de asta!