Mulţumesc

Vă mulţumesc pentru mesajele calde… de aici şi din “privat”. Şi pentru încredere. Adevărul este că nu mă aşteptam să îmi spuneţi că vă e dor. Cum să-ţi fie dor de confuzie şi exces de zaharuri? Voi ştiţi mai bine…

Şi pentru că mulţi m-au (şi s-au) întrebat unde aş putea fi… găsită, e datoria mea să vă răspund: fizic, undeva prin zona Universităţii Bucureşti, inima-mi, însă, o veţi putea găsi, de data aceasta fără justificări sau explicaţii suplimentar-obositoare, aici: într-o picătură de dragoste.

Să ne fie de bine!

Oricât de mult (sau de puţin) mi-aş fi dorit, iată că încet-încet am ajuns şi la momentul în care închei acest capitol. Blog nu-l pot numi. Poate doar poveste… povestire de vis, de toamnă-iarnă îndelungată.

Am citit deunăzi un fragment despre blog, blogging, amatori, profesionişti… Mi-a plăcut. Am tras şi oarece învăţăminte. Cum ar fi… că blogul nu e făcut pentru a-ţi transcrie viaţa ca pe un jurnal în văzul tuturor. Ce poate fi mai atractiv pentru unii decât să nu fie nici măcar nevoiţi a scormoni în viaţa unui om, întrucât li se oferă toate amănuntele pe tavă. Gratis. La vedere. Până în cele mai mici şi intime detalii. Blogul are, în general desigur, menirea de a iniţia şi de a întreţine un dialog. Altfel, devine un simplu jurnal transpus şi expus din inimă, sau gânduri, direct pe calculator. Apeşi tastele şi încarci jurnalul… în memorie. În memoria lui. Sau a altora. A unor fiinţe, îndrăgite toate, care nu au nici o vină.

Îmi amintesc cuvintele unui psiholog, referitor la văicăreala comună, de genul practicat şi de mine pe aici: ba despre inima ce pare că nu mai găseşte calea spre iubire, ba o găseşte dar acolo nu mai locuieşte de multă vreme a ei iubire, şi tot aşa. Psihologul spunea cât de nociv poate deveni acest “puroi în grup”. Văicăreala continuă, unii pe umerii altora. Şi invers. Că doar ai nevoie de “feedback”, nu? Puroiul în grup dăunează. Strică. Terapia e altceva.

Am scris la un moment dat aici că eu nu ştiu şi nici nu vreau a scrie decât despre iubire. Nu m-aş fi aşteptat să constat că nici despre ea nu mai pot aici să scriu. Pentru că n-o înţeleg. Chiar dacă o simt în continuare. Aşa că o să servim în această seară o ultimă căniţă cu compot, în speranţa că nu va fi fost nici prea fierbinte, nici excesiv de dulce şi… nici teribil de artificial aromatizat. Cer iertare, dar eu nu (mai) am ce să transmit aici. Cititorilor, prietenilor… nici chiar mie. Nu vreau să vă mai obosesc ochii cu ale mele triste gânduri. Ţin mult prea mult la ei ca să-i încarc în continuare.

După aproape nouă luni de povestire (nu de blogging), mă întorc la un jurnal de dragoste, pe care ar fi trebuit să-l las ca la început doar pe hârtie… sau, cine ştie, poate mă voi îndrepta tot spre mediul virtual, de această dată fără nume… sau, mai exact, fără dorinţa de a-mi fi recunoscute cuvintele, rândurile, versurile sau inima. Aceasta cred că a fost teribila greşeală. Dorinţa de a fi recunoscută… speranţa ca sufletu-mi să prindă glas, iar el să prindă-ndat’ de veste că inima-mi lui, da, lui îi vorbeşte. I-a (tot) vorbit. Şi îi va vorbi, cred, şi-n continuare. Numai că, de astă dată, neştiută.

Să ne fie de bine aşadar! Iar vouă, mulţumindu-vă din nou pentru cuvintele alese ce mi le-aţi oferit aici în dar, vă doresc să vă fie inima cu adevărat în dragoste. E cel mai important.

Sâmburi (15)

“Da, ai dreptate, aşa este. Când simţi că nu (mai) ai nimic de transmis, poate că e mai bine să taci.

În plus, poţi învăţa multe din răspunsurile-tăceri. Nu te teme de ele. Te pot ucide, da… însă tot ele te vor readuce la viaţă”.

“Un bun creştin nu este niciodată depresiv”

Ar trebui să încep cu definiţii. Ce este, de fapt, un creştin? Dar un bun creştin? Şi, desigur, ce semnifică (aici) termenul depresiv ? Voi lăsa pe alţii să se ocupe de termeni şi definiţii. Aş încerca să mă concentrez asupra îndoielilor… ale mele, da, ca întotdeauna. Cunoaşteţi bine modul acela egoist de a încerca să interpretez întrebări, temeri, îndoieli doar prin prisma mea, sau pentru mine…

În mod natural a fi creştin este în totală discordanţă cu a fi deznădăjduit. Aşa cred eu. Aşa ni se şi spune. Inima tristă, în neputinţă, în deznădejde, gândurile de resemnare, chiar şi ele, fac parte din arsenalul a tot ce înseamnă a nu fi creştin. Cum să iubeşti şi să fii deznădăjduit? Cum să ştii că Dumnezeu trăieşte şi este viu tocmai în inima ta, şi în acelaşi timp să fii nefericit, trist, mereu temător, neîncrezător? Cum să ai în minte şi în suflet o permanentă neîncredere, deznădejde, o teribilă tristeţe şi să te numeşti, sau să accepţi mândru să te numească alţii, un bun creştin?

Aproape întotdeauna mi s-a povestit despre păcatul deznădejdii. Ca fiind cel mai mare… Al neîncrederii, mândriei, trufiei… pe acestea nici nu le-aş mai aminti. Şi da, am simţit mereu o şi mai mare vină pentru acest păcat. Pentru că au existat momente când am simţit cum îmi cuprinde nu mintea, ci chiar inima… şi am ştiut atunci că acela avea să fie începutul sfârşitului. Am mai scris despre depresie într-un comentariu găzduit cu generozitate de un blog pe care îl consider benefic şi răvăşitor prin cele ce transmite uneori.

Am avut recent o conversaţie interesantă. Vedeţi  aici. Era menită a fi un început pentru alte întrebări ce mi-aş dori să găsească un răspuns şi din partea prietenilor mei, îndeosebi cei din mediul evanghelic, dar nu numai. Îi preţuiesc şi le admir credinţa, faptul că pot şi ştiu, ei da, să accepte o Dragoste cum numai Una este. O acceptă, o înţeleg şi o practică. În fiecare zi. Minut şi clipă. Eu port cu mine  în continuare neputinţa de a înţelege că Dragostea şi Harul înseamnă Dar. Mereu mă gândesc că ar trebui să facem ceva (sau să nu facem) pentru a merita Cadoul.  Teribilă trufie, ştiu… De parcă ar exista ceva, cumva, vreodată care să ne ridice pe noi la gradul de merituoşi.

Îmi doresc din suflet să aflu răspuns la unele întrebări-dileme, pe care voi îndrăzni a le aşterne aici. Aş invita prietenii (îndeosebi cei din blogroll, şi nu numai) să scrie aici câteva gânduri – ce cred ei, sau cum simt ei. Sau dacă nu aici, atunci oriunde. Pe blogul lor. Mai mult sau mai puţin direct sau evident. Aş preţui enorm părerea lor. Umană, subiectivă, dar unică… a lor. Voi îndrăzni să-i rog să îmi răspundă. Şi chiar şi tăcerea lor va fi un semn că, poate, a mai rămas ceva de spus…

1. De ce nu putem accepta uşor să ne predăm? Acel “surrender all”… de ce este atât de greu de practicat, cel puţin pentru ortodocşi, după cum văd eu? Ce înseamnă, de fapt, să te predai cu totul Lui? Să-l laşi numai pe EL să te ghideze? Şi, mai ales, cum şi când simţi că doar EL te ghidează…?

2. De ce suntem crescuţi/obişnuiţi să credem că numai noi putem fi mântuiţi? Noi, ortodocşii, care ne batem adesea cu pumnii în piept pentru credinţa noastră unică a fi dreaptă.  Ei, “ceilalţi” (ce cuvânt ticălos, câtă ipocrizie din partea-mi poartă-n el acum când îl folosesc) spun că noi suntem cei păgâni. Şi că doar ei, ereticii - cum sunt catalogaţi de a mea biserică (sau doar religie?) – au calea liberă spre mântuire. Cine are dreptul să spună, acum şi aici, în exclusivitate, cine şi de ce se poate mântui sau… este mântuit?

3. Cum poate fi automat alungată deznădejdea şi disperarea din om doar pentru că este creştin? Ce fel de comportament sau mai bine zis, ce fel de inimă trebuie să îţi bată în piept pentru a şti să te bucuri de frunză, de floare, de Cerul de deasupra ta… şi chiar din tine?

Niciodată nu i-am considerat pe cei din mediul evanghelic a fi “ceilalţi”. Dimpotrivă. I-am privit pe ei dintotdeauna ca fiind buni creştini. Niciodată depresivi. Ci în bucurie. Nu bucuroşi sau veseli din fire.  Ci aflaţi în bucurie. Asta poate şi  pentru că am fost crescută altfel, într-un mediu ortodox neîngrădit şi neîngrăditor. Desigur şi pentru că am fost binecuvântată, spun eu, a cunoaşte un anume gen de oameni ce promovează sau chiar sunt din mediul evanghelic. După cum am cunoscut, ce-i drept indirect, şi ironia acidă, deloc blândă sau discretă, a unor persoane din alt mediu decât cel ortodox, care ne-au invitat să ne rugăm pentru… diverse, “numai dacă religia ne permite”. Le-aş răspunde astăzi şi aici: mie nu-mi pasă ce îmi permite sau nu religia, sau pe cine consideră unul sau altul eretic sau nedemn de Dragostea cea Adevărată. Şi nici nu intenţionez a cere voie cuiva vreodată a mă ruga pentru ceva anume, pentru un om sau pentru o cauză.

Rămâne constantă şi aparent fără răspuns întrebarea:  cum de am ajuns ca şi în acest secol, chiar şi acum, să ne batem noi între noi, pe Domnul Hristos? Că pentru EL mi-e tare greu să cred că este această luptă…

***

Astăzi este 4 noiembrie. În urmă cu patru ani, într-o zi de 4 noiembrie, zăream intrând prin fum înceţoşat fiinţa pe care atunci n-o aşteptam să vină. Preocupată  a urmări prin geamul aburit toţi trecătorii, în aşteptarea cu sufletul la gură a celui ce n-avea să mai apară, mi se părea că aştept fiinţa ce avea să-şi pună apăsat amprenta asupra vieţii mele. Care să-mi schimbe în bine modul de a gândi. În schimbul celui aşteptat… aveam a cunoaşte mai târziu pe cel ce, da, mi-a arătat ce-nseamnă să-ţi schimbi chiar modul de a fi… şi de-a iubi. În amintirea acelui 4 noiembrie, acest “post” îţi este dedicat.

Fructele reci din antet

Mă tot întreabă cineva ce e cu fructele astea acre din… antet ?! Adică mai sus, priviţi acolo unde scrie “compot de fructe”. Căci este evident… cu excepţia caiselor şi a mărului îmbujorat, nu prea poţi face un compot normal cu ce e acolo în poză.

Uite tocmai de aceea şi-au găsit ele locul în acest compot. Tocmai pentru că nu şi-ar găsi rostul în cel real, şi-au aflat adăpost aici. Desigur mai este un motiv. Poza e un cadou de la un prieten drag. Ce-ades m-a încurajat să scriu (acuma cred că-i pare rău, mi-a confirmat şi el că am devenit cam siropoasă) şi care mi-a construit aranjamentul fructelor exact aşa ca pentru al meu compot. Ştia prea bine că folosesc ingrediente excesiv de dulci şi atunci un pic de echilibru nu mi-ar fi stricat.

Nu, nu m-am gândit cu adevărat să-l schimb. Antetul. De ce să-l schimb? Nu vă mai place? Cum pare a se fi acrit mai tare, gata, îl şi aruncăm? Nu ne mai e pe plac şi atunci… gunoiul să-l mănânce?!

A fost o vreme (nu prea demult, ce-i drept) în care, atunci când mă nimeream într-un conflict sau când mă întrista peste măsură reacţia vreunei cunoştinţe, eram în stare să şterg tot, şi mail, şi post, şi amintire… Aşa poate nu m-aş mai fi “împiedicat” de tot şi toate la fiecare pas. Cum tot la fel se practică şi izgonirea violentă din blogroll. “Ah, m-a jignit, m-a catalogat în fel şi chip, gata, afară cu el/ea/ei din blogroll!. Nu au ce căuta acolo”.

Curios… acum s-au schimbat vremurile. Mie cel puţin mi s-au schimbat. Mă gândesc de două (sau mai multe) ori înainte să îndrăznesc a da vreun verdict definitiv. Dacă aş putea uita de tot acest cuvânt: “verdict“… De multe ori cei pe care îi găzduim în blogroll nu sunt ceea ce se cheamă în mod uzual “prieteni apropiaţi”. Eu, de exemplu, aş fi bucuroasă să-i pot numi aşa. Însă pe unii dintre ei nici nu îi cunosc… Doar îi citesc, iar uneori îi şi ascult. Încerc să aud şi muzica din ei… nu doar pe cea postată. Şi pentru că îmi place ce aud, chiar şi în momentele în care lumea sau chiar ei înşişi spun că “nu e nimic de plăcut“,  m-am gândit că aş putea să vă împărtăşesc şi vouă… şi muzica, şi rândurile lor.

Alegeţi ce vă place. Sau ce vă este de folos. Dar nu-mi mai spuneţi că fructele mele din antet sunt acre, reci şi, prin urmare, ar trebui degrab schimbate. Sunt ca şi mine uneori. E dreptul vostru să le-ndrăgiţi sau nu. Să reveniţi sau să tastaţi nervos “escape” fără a vă mai uita vreo clipă în urma voastră.

După cum este şi dreptul meu să le păstrez cocoţate… o vreme acolo, în al blogului antet, sau pentru totdeauna aici, în al inimii cuprins. Nu este deloc întâmplător că au fost alese tocmai acestea reci şi acre, în acelaşi timp grabnic şi rodnic aducătoare de nou, de sănătate şi de sprinţară prospeţime…

Resemnare, împăcare sau… încă un pas spre mult râvnita serenitate?

Am scris aici despre neputinta.

Neputinţa de a merge undeva, într-un anume loc pe unde bântuie parfum de om drag. Hoinară mireasmă. Îndrăgită aromă. Se apropie un moment similar, la care toate copilele visează de ani de zile, ca în basmele cu Feţi Frumoşi mai călare, sau mai (mult) pe jos… Există o copilă ce credea că lumea începe şi se sfârşeşte odată cu a inimii ei mireasmă. Balsam îi era, leagăn şi culcuş neted. Încă îi este. Dar acum parcă e altfel. E un vis asumat, asimilat, incorporat şi amestecat cu propria sa inimă. Pusă în faţa unei alegeri, copila pare a nu mai avea deloc dubii, sau dileme. De data asta nu.

Acum e sigură că nu se va duce în locurile aromate, spre care altădată ar fi alergat, fie şi numai cu gândul. Să fie şi ea acolo. Prezentă. Acum pare că este… uşor resemnată. Sau împăcată? Serenă… Nu fuge de locurile cu pricina, plăcut şi armonios conturate, acum aducătoare doar de zâmbet senin numai la gândul spre ele, dar pare că nu-şi mai doreşte să fie acolo. Ştie că nu ea a fost/este cea aşteptată. Nu se ascunde. Doar că, în sfârşit, acum a înţeles că nu al ei este locul acela. Nu are ce căuta rătăcitoare printre arome şi miez de prea demult mestecat… şi atât de îndelung aşteptat.  Mirată a fost simţind doar o imensă căldură la ivirea zorilor şi la primirea anunţului nou despre aroma-i preferată. Unde e strângerea de inimă de altădată? Unde este încovoierea minţii, a sufletului sub greaua povară a dorului nestins? De ce nu-şi mai simte dorul ca fiind împovărător? De ce căldura îi cotropeşte adânc fiece fibră şi poate zâmbi la gândul că va sta departe nu pentru că nu (mai) are curaj a privi parfumul în ochi, ci pentru că acum ştie să-şi poarte pretutindeni a iubirii ei îndrăgită mireasmă fără s-o mai doară acut tăcerea, absenţa sau ne(re)vederea…

Copilă umilă dintr-un grandios alai în care nicicând nu ţi-ai găsit locul, să-ţi fie drept lecţie şi bună învăţătură plăcuta linişte ce-o simţi azi în inima ta, la gândul nerevederii.

Datoria de a fi fericită

Tocmai m-am întors de la o întâlnire. Am fost puţin plecată, să vorbesc cu un… norişor. Am mai vorbit despre norisori. În acest week-end am fost să îi mai spun norişorului numit mămăiţa mea ce dor îmi este de ea şi de căldura braţelor sale. Sigur că pot vorbi oricând cu ea, în inima mea îi vorbesc, de altfel,  aproape în fiecare minut. Dar acum a fost un moment mai aparte. Poate că glasurile ce răsunau mai altfel ca altădată, făcând să vibreze zidurile bisericii, dar şi inima mea, poate ele au fost cauza “momentului aparte”. Poate cu totul altceva. Nu ştiu.

Ceea ce ştiu, însă, este că momentele grele din ultimele săptămâni au culminat tocmai în acest week-end pe care îl doream unul de linişte. Unul în care să vorbească numai inima. Iar eu să tac. N-a fost aşa. Până să ajung în locul întâlnirii, am avut parte de toate întâmplările posibile. Întâmplări ce mi-au năruit încrederea în oameni (pentru a câta oară), dar nu şi în om. Cineva le-a aranjat în aşa fel încât să ajung la întâlnire preocupată, tristă, dezamăgită, complet nepregătită…

Ceva… acel moment aparte şi revederea norişorului îndrăgit (revedere e impropriu spus, dar în alt fel este şi potrivit) mi-au adus aminte că am o datorie. Indiferent câte tristeţi aş fi acumulat, necontând aşteptările, visele, speranţele, indiferent că mi s-a întomnat compotul, eu am o datorie. Faţă de cineva. Datoria de a fi fericită. Aşa însingurată, bolnavă de melancolie, aşa cum  sunt acum, chiar şi aşa am datoria de a fi fericită. Că exist, că respir. Că sunt. Am promis cuiva mai demult că nu voi uita ce înseamnă Dragostea, orice (mi) s-ar întâmpla. Am fost pe punctul de a uita… Tot atunci am promis să nu uit culoarea frunzelor, întomnate sau primăvăratice. Am datoria să nu uit să mă bucur de ploaie, de soare, de nori, de zâmbet şi chiar şi de tristeţe. Pentru că şi tristeţea are un rost. Eşecul de asemenea. Nimic nu este întâmplător. Să învăţ ceva din toate. Şi să merg mai departe. Atât cât îmi este dat. Să nu uit să iubesc neaşteptând răsplată sau iubire “la schimb”, să  nu-mi uite mâinile să mângâie chipuri de copii sau de bătrâni… Să nu cumva să uit că frunzele au mereu culoare. Că viaţa este tocmai pentru că aşa e menită a fi. Am datoria să fiu fericită pentru ceea ce astăzi văd, aud, simt, cred şi sunt… Am datoria de a fi fericită pentru că am ştiut ce înseamnă speranţa, chiar şi atunci când i-am negat trăinicia.

Am promis mai demult unui norişor că nu voi uita esenţialul. Norişorului care m-a învăţat primul (meu) “Tatăl nostru” non-mecanic, ci cu substanţă, cu miez, îi spun azi: mi-e tare dor de tine. O să mă străduiesc să îmi ţin promisiunea. Ştii tu care…

S-a întomnat compotul meu…

Nu mi-a plăcut niciodată prea mult toamna. Frunzele risipite pe alei, vântul uneori puternic, în rafale, ploaia rece, care uneori nu se mai termină, intrându-ţi prin pori, până la oase, invadându-ţi gândurile şi cotropindu-ţi mintea cu tristeţi. Nu mi-a plăcut prea mult şi pentru că anunţă iarna. Iar de la un timp, pentru că îmi aduce chiar în dar doar iarnă… Un alt anotimp de care n-am fost nicicând îndrăgostită. Despre iarnă îmi place să citesc. Sau s-o privesc… în poze şi de la fereastră. Fulgii mari al căror dans e parcă menit să-mi înroşească şi mai tare obrajii îmi devin prieteni doar când îi privesc de la fereastră.

Primăvara e anotimpul meu. Când renasc şi nasc. Renasc din propriul meu plâns şi nasc mereu o nouă bucurie. Singurul moment pe care-l simt pe deplin al meu. Primăvara de afară, din flori şi din suflet. Atunci când înfloreşte tot în jurul meu, şi împietrit să fii şi tot n-ai cum să n-o simţi cum îţi intră sub piele, mângâindu-ţi cu genele înflorite inima.

Dar să revin acum la toamnă… Există totuşi ceva anume ce mă bucură atunci când vine toamna. Culoarea roşie-argintie a ce văd mai mereu în jurul meu. Culoarea toamnei îmi pare mereu prietenoasă. Ruginie, gălbioară,  amintind de gutui coapte, sau de aromele desprinse de prin dansul frunzelor în drumul lor, adeseori jucăuş, spre caldarâm.

Anul acesta însă, parcă-i diferit. N-aţi observat? Au uitat frunzele să se îmbrace în ruginiu. Eu nu prea am văzut frunze îngălbenite, maronii, pe covor moale sau dansând. Parcă au uitat că a sosit şi vremea lor. Timpul să se desprindă. Să se scuture. Să lase loc numai goliciunii să pregătească culcuş curat pentru omăt. Anul acesta se încăpăţânează să rămână verzi. Nu înţeleg ce fenomen s-o fi petrecând, precis există vreo explicaţie “ştiinţifică” şi pentru asta.

Am întâlnit şi azi, în calea mea două frunze. Adierea vântului mi le-a culcat blajin pe mânecă. Le-am luat în palmă. Nu era urmă de îngălbenire, veşted sau de osteneală. Verzi şi sănătoase cum mi se prezentau, totuşi fusese de ajuns o uşoară pală de vânt pentru a le desprinde violent de al lor tată-copac. Le-am azvârlit apoi pe jos. Ce să fi făcut cu ele? Să le fi dus acasă să le adăpostesc în cartea unde sălăşluieşte trandafirul? S-ar fi veştejit şi ele acolo. Le-am aruncat pe jos şi am dat să plec grăbită, uimită în continuare de verdele lor deloc îngălbenit. O altă pală de vânt le-a ridicat aşezându-mi una pe pantof, ca într-o caldă, ultimă, plăcută mângâiere. Mi-am eliberat piciorul de sub stăpânirea plăpândei frunze şi mi-am continuat drumul. Doar nu era să mă opresc din cale pentru… o frunză?!

Cât mi-aş dori să fie astăzi primăvară. Să nu mai fiu nici eu bolnavă de atâta toamnă…

Iartă-mă, te rog…

“Tu ai de gând să-i scrii şi numele acolo?” … nu, despre ce nume vorbeşti de fapt?

Ceva s-a întâmplat azi. De fapt au fost mai multe episoade triste. Dar acest “post” este legat doar de una din nefericitele întâmplări. Cineva s-a întrebat dacă nu cumva, mâine-poimâine, o să scriu aici şi numele celui din care, la un moment dat, am “citat” ca “să se prindă el despre cine e vorba”. E drept că eu credeam că numai el se poate prinde. Nu şi alţii. Eu nu mai povestisem nimănui… nimic. Şi  nici nu mi-am imaginat vreo clipă că foloseşte aceleaşi replici şi prin alte părţi (ar fi atât de neoriginal, nu?)

Ar fi multe de spus. Mai ales că ştiu sursa acestei nelinişti. E drept că, încet-încet, îmi dau seama cât de mult am greşit. Scriind aici, cu sufletul pe tavă (nu acolo este locul lui) şi povestindu-mi ca-n poveste dragostea. Simţămintele. Trăirile. Şi dorul…

Corectez acum şi încerc să mă ţin de cuvânt în continuare. Voi extrage în zilele ce urmează din ceea ce am scris toate rândurile care aduc cumva aminte de vreo replică reală a altei persoane. A unei persoane reale. Replicile sau gândurile mele din vis, cele mai multe, de altfel, de pe acest site, le voi lăsa aşa cum le-am… visat. Oricum “răul” de care mi se vorbeşte a fost deja făcut. Am transformat un om în personaj. Iar ce era menit a fi păstrat în suflet, ca pe o taină, a fost expus la “buna citire” a publicului larg. Măcar de acum înainte n-ar trebui să mai existe teama că acest blog ar putea “da în vileag” cumva ceva. Nici n-ar avea ce. Nici cum. Îmi cer iertare pentru expunerea în vitrină. Dar nu a sentimentelor, a trăirilor mele. Ci a replicilor, fie ele şi puţine, ale celui căruia i-am dedicat încă de la început apariţia blogului. Tu iartă-mă, te rog…

De aici înainte tot ce va fi scris legat de dragoste va fi doar ficţiune. În care există un singur personaj. Egoist, confuz, nehotărât, preocupat doar de “toate ale sale”, cu toate acestea îndrăgostit şi azi de cel ce nu are chip sau nume. Doar Lumină.

***

p. s.  Mă gândesc serios dacă n-ar fi mai bine să şterg tot. Nu doar pasajele respective. Ci blogul cu totul. Se pare că tocmai viaţa mea, cu replicile din ea cu tot, devenise un “bun public” chiar înainte de apariţia acestui loc mereu înnourat. Iartă-mă că, până astăzi, tocmai eu n-am înţeles ce înseamnă asta.

Piatra inimii

Se spune că uneori aşteptarea îmblânzeşte inima. Aşa este. Iar alteori o poate transforma din  piatră în… piatră. Într-o altfel de piatră. Umplută cu miez. Niciodată seacă. Noroc cu ploaia… care curge şuvoaie peste tot felul de pietre, spălând noroiul adunat, noroi ce le ţinea uneori de cald, lăsându-le acum dezbrăcate în frig, dar nu şi golite de conţinut.

Apa sapă. Roade roca. Chiar şi pe cea mai dură, solidificată. Aspră. Grea. Însă nu va reuşi niciodată s-o roadă de tot. Va rămâne întotdeauna ceva, fie şi un mic colţ… Acel colţ pe care eu îl numesc piatra inimii. De altfel, piatra e obişnuită cu ploaia. Uneori chiar o aşteaptă cu dragoste. Pentru a-şi reaminti că ceea ce îi ţinea de cald odinioară nu era noroiul exterior în care se învelea. Ci tocmai miezul ei, fie el şi durificat, mângâiat zilnic prin picăturile Tale de ploaie…

Captivitate

- poveste, sau nu -

Mi s-a tot reproşat că trăiesc în captivitate. Cea a trecutului. Ca într-o cochilie. Pardon, că visez cu ochii deschişi doar spre trecut. Că mi-am luat bocceluţa în spinare şi am plecat în călătorie tocmai în… trecut. Adică în direcţia opusă celei naturale. Şi că mi-am găsit un loc acolo, călduţ pesemne, fără multă agitaţie, decât poate cea din inima mea. Cu cât era locul mai aducător de lacrimi prin aducere aminte, cu atât mai tare părea să-mi placă. Hm! Nu-mi place, dar nici nu fac nimic ca să schimb asta. Dimpotrivă. Cum apare o idee (sau două) de răzvrătire, de revoltă, de nesaţ după viaţa cea simplă şi reală… cum decid brusc “gata, e timpul să revin. De ajuns!” După care, trece o zi sau nici măcar atât şi mă reîntorc în cochilia unde sunt în siguranţă. Sau unde nu simt că, de fapt, nu mai sunt. Acolo nu pot simţi că nu exist. Că oameni mă strigă, iar eu nu-i mai aud. Sunt singură cu gândurile mele şi, de ce să nu recunosc, doar cu impresiile mele despre ceea ce s-a petrecut sau, şi mai bine spus, despre ce nu s-a petrecut. Cândva. În trecut.

Am vrut să sparg cochilia de multe ori. Când violent, riscând să mă fac ţăndări odată cu cochilia, când cu încetinitorul, cu grijă parcă să-mi rămână o ultimă fărâmă… o sămânţă. Pe care s-o iau în buzunarul inimii şi să o sădesc în vreun alt timp, poate atunci va da un rod. N-a fost chip. Orice aş fi făcut. Eu şi bocceluţa mea stăm bine acolo, se pare… Luna octombrie nu mă ajută nici ea. Nici ploile ei sau amintirea aerului european respirat cu ani, deja, în urmă la pas, pe cărările inimii mele, spuneam eu.

Totuşi, din când în când,  mai aterizez şi în realitate, printre evenimente sau cărţi, şi se întâmplă să mai am câte o conversaţie cu o amică şi mai aflu că totul, evident, e doar în mintea mea. Că viaţa reală e compusă din mine aici şi el acolo. Eu cu al meu vis, niciodată întrerupt, el cu a sa viaţă, deloc pustie… Din când în când mi se povesteşte despre el şi despre a sa realitate, deloc însingurată sau nepopulată. O realitate aşa cum trebuie să fie. De ce ascult? Până mai ieri ascultam pentru că era unicul mod de a mai şti ceva, orice, despre ceea ce mi-a cotropit inima cu ani în urmă cu blândeţea şi cu sălbăticia specifică sufletelor de nomazi. Însă după ultima conversaţie am avut, în sfârşit ar spune unii, un  moment greu de… cumpănă. Moment în care am revăzut tot filmul şi toată dragostea. Aceea a mea, şi numai a mea, transmisă pe căi abrupte, alteori mai line, mereu teribil de zgomotoase însă. Cu surle şi trâmbiţe. Dar fără alai. Copilăreşti. Şi nu doar atât.  Şi m-am întrebat, nu pentru prima oară, ce-i drept, ce mai caut eu… până şi astăzi în acea cochilie? Cu ce drept mă conving zilnic că acolo este locul meu… şi numai acolo? Doar pentru că aşa visam? Speram? Aşteptam?

*

Captivă. În trecut. În al tău nume. Nici cărţile, nici prietenii, nici tratatele de psihologie citate de specialişti şi nici ruga… n-au găsit modul de a sparge cochilia şi de a-mi permite să visez la un mod de a merge înainte. Eu aici şi tu acolo. Niciodată laolaltă. Mergând mereu, chiar şi pe stradă, în direcţii complet opuse.

Există însă Cineva care ştie modalitatea de a ieşi din captivitate. Numai EL. Şi este atât de înţelept încât m-a avertizat deja, aşa cum numai EL ştie s-o facă, să fiu atentă ca nu cumva să-mi schimb cochilia prezentă cu o alta… de orice natură ar fi ea.

În căutarea unui rost

Există oameni cumsecade. În diferite accepţiuni. Există oameni care fac mereu ceea ce trebuie, ce este corect şi ce e bine. Pentru ei şi pentru cei ce îi înconjoară. Există oameni care ştiu întotdeauna a da replica perfectă, de necontestat şi mai există oameni care îşi cunosc bine rostul.

Există alţii care habar nu au de ce sunt aici. Care le-ar fi menirea… dacă va fi să fie vreuna, după mintea lor. Sunt mult prea egoişti şi mândri şi atunci se tot întreabă care o fi menirea lor. Cu siguranţă ar trebui să fie una curată, frumoasă, importantă. Una “aleasă”.  De multe ori rămân numai cu întrebarea. Să fie oare rostul lor a face bine altora? Dar şi acest bine e mereu… relativ. Să fie oare rostul lor a scrie cuvinte pe hârtie sau la taste în domenii mai mult sau mai puţin savante? Să fie menirea lor a cerceta şi iarăşi cerceta… ca să acumuleze cunoştinţe, dar seara la culcare să adoarmă nemaiştiind ce înseamnă o fiinţă a mângâia? Să fie menirea lor o permanentă aşteptare… a ceva “mai bun” sau “de folos” sufletului lor?

Unii dintre ei par totuşi a fi din categoria “mai cumsecade” ?! Adică nu îşi doresc acumularea de posesiuni materiale, nici scrieri sau petreceri simandicoase unde oferă zâmbete cu sutele pe metru pătrat… nici măcar a face bine altora pentru a-şi sătura cu lingura cea mare propriul lor egoism, mândria, nevoia de a fi “buni” sau pur şi simplu frica lor de Dumnezeu… căci de dragoste nu prea sunt în stare. Vorbesc mereu despre ea, despre a dragostei definiţie, menire… însă habar nu au ce e cu ea.  Li se opreşte brusc mâna pe tastatură (sau li se gâtuie vocea în direct) când vor a scrie/spune simplu: “m-am gândit astăzi mult la tine tocmai pentru că mi-e dor de tine, te iubesc şi… da, îţi simt lipsa, chiar dacă nu ţi-am spus-o aşa până acum”. Unii dintre aceştia, care vorbesc mult şi nu spun de fapt nimic, nu au aflat de ce fac umbră pe acest pământ şi aproape niciodată nu au suficientă încredere că Dumnezeu, EL da, ştie motivul…

În goana lor vremelnică după aflarea unui “bun motiv”, a unei raţiuni de a trăi… uită că la sfârşit, sau chiar mai devreme, nu va fi însemnat nimic faptul că au “vrut să fie cumsecade”, că au făcut mereu ceea ce “trebuie”, că s-au străduit mereu atât de tare să nu dezamăgească, şi tocmai de-asta au şi dezamăgit… Uită că, de fapt, vor da socoteală pentru tot timpul pierdut aruncând zâmbete cu lopata, prefăcându-se interesaţi şi captivaţi de ceea ce se întâmplă la vreun eveniment… în loc să caute esenţa. Dar şi esenţa aceasta, oare ce-i?

Unii dintre ei nu ştiu când să se oprească. Şi să o ia cumva de la început. Sau doar abia de-acum să înceapă. Unii din ei… continuă să se prefacă. Să zâmbească frumos, protocolar. Să culeagă, să noteze informaţii pentru a scrie apoi o altă ciornă ce le va servi încă un timp drept raţiune, drept motiv. Mâine chiar, la partea a doua a unei conferinţe…

*

După care vor şlefui ce au mai mâzgălit pripit şi altă dată şi poate vor mai umple o pagină de blog (cum e aceasta de exemplu), satisfăcuţi oarecum că au mai vărsat un strop din ceea ce le strânge inima ca într-o menghină de prea mult timp ca să-şi mai aducă exact aminte când anume a început…

Mângâierea ploilor de toamnă

“Plouă afară, uite…”

- poveste -

Plouă, e drept. Dar eu nu simt. Nici picăturile cum curg şuvoaie pe geam. Nici vântul cum bate, se spune tare şi tăios, aspru, de parcă şi el se consideră îndreptăţit a mă certa. Nici frunzele încovoiate de apă… de atâta plâns. Nici norii ce s-au îngrămădit toţi astăzi la geamul meu şi mă cheamă să-i risipesc cu mângâierea mea. Numai că nici mâinile mele nu mai ştiu mângâia. Nici ele nu mai pot risipi norii. Într-o vreme ştiau. Acum au uitat. Am agitat prea timp mâinile în stânga, în dreapta, în sus, în jos, de parcă ar fi trebuit să-mi însoţească vorbele. Şi au uitat să mângâie.

Plouă. În inima mea. De aceea nu simt ploaia de afară. Ar fi putut la fel de bine să fie şi soare. Rostul de azi al ploii de afară este să-mi amintească de ploaia din mine. Din sufletul meu. Care încă te caută. Da, pe tine. Pentru că alături de tine a simţit mângâierea unei ploi de toamnă. Chiar şi atunci când nu erai lângă mine. În inimă ai fost. Eşti.

De ar putea norii să mă ajute să reînvăţ mângâierea… pentru a se putea risipi şi ei. Pe aripi de vânt. Au obosit să se ghemuiască la fereastra mea. Au nevoie până şi ei de mângâierea ploilor de toamnă. Să-i poarte pe meleaguri mai simpatice sau mai primitoare decât meleagul meu.

Îmi este dor de tine. Mereu. Nu doar când plouă.

Norişori, la joacă!

Se joacă un norişor în inima mea. E vesel, zglobiu, dansează şi cântă. Nu e nici alb, nici gri, pare a fi uşor roz. Când eram mică nu desenam niciodată norişori. Doar copaci, case, mama, tata, copil… copii… mulţi copii. Şi flori. Niciodată nori. Ori nu-i vedeam ori mi se părea ceva mult prea tainic în ei ca să-i detronez pictându-i pe hârtie. Toată lumea se întreba de ce nu desenez nori… De ce nu eram şi eu un copil normal să desenez de toate… inclusiv nori. Ah, nu eram deloc pricepută la desen. Mai ales artistic. De groază. Mai mult mâzgăleam. Noroc cu mămăiţa… ea ştia să deseneze. În special iepuraşi şi veveriţe. Mai târziu, la desen tehnic se pare că m-am priceput mai bine. De ce mi s-o fi spus că sunt “bună” la literatură şi desen tehnic, nu ştiu. Nici azi n-am aflat. În plus, cred că era doar impresia lor, a profesorilor… La cât de confuză sunt azi în scrierile mele şi cât de A-tehnică, non-precisă am devenit… nu-i de mirare.

Dar tot nu am înţeles de ce nu desenam niciodată nori. Azi, în drum spre… alt drum, am putut zăbovi puţin să privesc norii. Erau mici, pufoşi, alb-roz, cu vinişoare gri, de parcă curgea şi sânge prin arterele lor. Se jucau, dănţuiau şi păreau uşori ca mâna ce odinioară mă mângâia când aveam febră sau după ce îmi scoteam vreun dinte. Ca mâna ei… a mămăiţei mele. Nu ştiu de ce mi-am amintit azi, mai tare ca ieri, mai puţin ca mâine, de ea… Poate pentru că acum ştiu de ce nu desenam niciodată nori. O aşteptam pe ea să-i deseneze în locul meu. Să-i pună ea pe hârtie. Dar ea nu-i desena niciodată. Lăsa locul golaş pe coala de hârtie. Pe atunci nu ştiam ca ea şi-i va alege, la un moment dat, drept adăpost de unde să-mi mângâie şi astăzi, de la distanţă, obrajii. Pe atunci nu ştiam că norişorii nu îşi aveau nici un rost pe hârtie, ci aveau să se joace mereu doar în inima mea.

Într-una din seri sau într-o dimineaţă

“Eşti luminoasă azi!”

“Eu??? Luminoasă? Cum aşa?” m-am repezit răspunde…

Desigur ştia mai bine decât bine. Îmi cunoştea dimineţile înnourate, de cca …”ţ” … ani şi nu mai ştiu exact câte luni. Mi le ştia pe de rost. Singurul de altfel care îmi cunoştea dimineţile. Mă purta aproape în fiecare dimineaţă prin călătorii magice, fie şi numai cu iluzia razei de soare ce clipocea, ipotetic, în părul meu atunci când mă repezeam spre fereastră. Îmi asculta tânguirea. Plânsul. Dispreţul… Era răbdător. N-am să înţeleg niciodată de ce. Nu vorbea mult. Stătea şi mă privea. Îmi urmărea ritualul… de pregătire pentru “mers la servici”. Nu asta facem toţi? Mai ales noi aceştia ce lucrăm în instituţii simandicoase, sau simple, totuşi instituţii… Mă urmărea şi se tot întreba cum de reuşesc în aşa de scurt timp să mă “aranjez”, să rezolv mici chestii prin casă, să pup în fugă o persoană dragă – asta după ce i-am pus picăturile zilnice în ochişori (nu că nu şi le-ar pune şi singură… dar uneori îmi place mie să fac ritualul acesta — să mă simt utilă cuiva, ştiu, “complexul salvatorului” – mi-a explicat deja psihologul…) şi să ies pe uşă grăbită. Mai mereu întrebându-mă şi eu, “grăbită spre ce?!”. Nu a obosit urmărindu-mă. Pare că nu oboseşte niciodată. Cel mai rău e că nu prea-mi vorbeşte. Se mulţumeşte să mă privească, uneori să mă mângâie (îi simt mângâierea) şi să tacă. Uneori îmi mai dă semnale… tare ciudate şi de neînţeles. Eu, copil nătâng, vreau să înţeleg TOT. Să ştiu tot. Să aflu, să mi se răspundă… ce e asta? Să îmi rămână mie întrebările fără răspuns… Hm!

Mă tot priveşte. Şi cum ajung la “serviciu”, şi cum înfăptuiesc ritualuri obligatorii cu “chestii administrative” ce nu se mai termină, cu momente plăcute în care mă ocup de o revistă ce a devenit treptat copilul meu.  Mă urmăreşte cum ţip câteodată “de prea mult stressss” cu o mulţime de ssss-uri. Şi tace. Desigur mă vede cum plec de la locul faptelor bune şi rele… spre casă. Cum am alt ritual, de “cumpărături” dacă e vreo zi de cumpărături. Cum? Voi nu mergeţi la cumpărături? Bravo vouă! Mi-ar plăcea şi mie. Urăsc să merg prin magazine, iar când mă târăşte unul sau altul la “scăldat ochii in vitrine” e o zi pierdută pentru mine. Şi căznită tare. Cu toate astea, merg. Eh, câte nu fac din cele mai puţin plăcute… câte nu faceţi şi voi!

Mă priveşte cum ajung acasă. Alt ritual… nu-l descriu, mulţi din voi îl cunoaşteţi şi practicaţi cu frenezie. Deşi uneori negaţi. Activităţi casnice. Apoi hopa repede, că am de lucru pentru câteva luni bune, am de terminat “lucrări importante” – pentru cine anume importante, încă n-am aflat.

Vine seara. Repede să şi citesc ce voiam încă de dimineaţă să citesc… of, mă dor deja ochii. Mi-e somn. Mi-e lene. Da, ştiu, vouă nu vă este niciodată lene. Sunteţi nişte oameni fericiţi! Mă doare şi capul. Iau o pastilă. Niciodată nu-mi trece, însă le iau mereu. Sunt “consecventă”. Adică am o relaţie stabilă cu pastilele pentru dureri de cap.  Da, un hotărât da. Mă culc. Păi şi cu ce voiam să fac, să simt, să … inimă, suflet, etc? Hm! Ce televizor? Fiţi serioşi. Poate doar ştiri, enervare şi apoi iar citit. Se tot aude televizorul de departe… dar nu-l ascultă nimeni. În fine, mă apuc şi citesc oameni dragi… o oră, două… mai multe uneori. Adesea nici nu ştiu de ce îi citesc. Oare doar pentru că îmi sunt dragi? Sau pentru că îmi face bine ce scriu ei? Mda, îmi dă senzaţia, falsă desigur, că am “alocat” oarece timp şi pentru “cele sufleteşti”. Rapid şi sigur. Eficienţă maximă.

El totuşi n-a plecat. E încă lângă mine. Mă mir şi eu. Mă tot priveşte şi îmi vede lacrima ce se scurge din ochi, de oboseală pesemne… Sting lumina. Mă culc. Vai! Am uitat ceva. Mă trezesc. Alt ritual, parcă îmi e puţin ruşine că am uitat… şi mă culc. Normal că mă trezesc în toiul nopţii, mai mereu plângând… mai am şi ritualul insomniei pe deasupra. Despre vise nu (mai) vorbesc. Am zis destule.

Cu toate astea într-una din dimineţi… oare chiar în dimineaţa aceasta?!, mi-a spus: “Eşti luminoasă azi!” Aşa să fie oare? Un singur lucru am făcut diferit faţă de ieri, alaltăieri etc. Aseară nu m-am mai gândit la el, nici la ea, la ai mei, la termene limită, la copilul meu din hârtie, la nimic din toate astea… a fost seara în care Ceva (nu ştiu ce) m-a împins a mă gândi (altfel) la Tine. Mi-a revenit în minte ceva ce citisem într-o carte că ar fi spus Părintele Arsenie Boca (pe care îl citesc şi apoi am “bunul” obicei să uit ceea ce tocmai am citit): “nu avem linişte şi echilibru până nu ne decidem în timp, ce facem cu eternitatea noastră? Ce facem cu Hristos?”  Şi apoi Te-am auzit cum mă întrebi, în sfârşit îmi vorbeai: “tu, Oană, tu ce ai de gând cu Mine?” Mi-am adus aminte de Tine… abia atunci. Iar seara aceea nu a mai fost la fel… Lacrimile luaseră alt drum, aveau cu totul altă destinaţie. Poate de aceea astăzi îţi păream atât de luminoasă. Ajută-mă, Te rog, nu doar să par, ci să şi fiu aşa în fiecare zi! Să ştiu răspunsul la întrebare. Să nu mai uit… sau să mă prefac mereu că nu am timp… tocmai pentru Tine.

Plimbare pe pleoape

Căzut-am în păcatul mândriei. Iarăşi. Al dorinţei de “a scrie frumos”, de a-mi face  compotul atractiv. Gata-gata să uit promisiunea de a nu posta poze, floricele, cântecele, munţi, “chestii pozitive, psihologico-mobilizatoare”… nimic din ceea ce v-ar determina (pe unii dintre dvs.) să vă (re)întoarceţi aici. Am uitat că aici scriu pentru mine. Şi atât. Dumnezeu vede oricum ce scriu, ştie EL tot încă dinainte de a apăsa eu tastele grăbită. Uneori Îl şi simt cum vrea să mă tempereze… însă eu nu pricep, îi dau înainte. Şi scriu, agit, ţip, îmi strig cuvintele… ca să le citeşti tu. Fireşte, uit imediat că aici era un loc construit pentru mine, loc simplu, nesofisticat, banal… ca mine. Aşa cum mi-am dorit a fi şi cum aş vrea mereu rămâne:  simplă, deloc sofisticată, banală. Numai curată la inimă n-am putut fi, decât pe termen scurt.

Uitasem preţ de o clipă că şi blogul meu – compot face parte din categoria celor “fără miză”. Dar asta pentru că aşa doresc eu să fie, nu pentru că aşa l-au  “catalogat” deja alte persoane. Să cuprindă în adăpostul său rânduri şi cuvinte scrise de una din femeile pe care alţii, nu puţini, le consideră “exaltate, gospodine de serviciu, mai mult sau mai puţin isterice”! Uitasem că doar simplitatea pură îmi era odinioară ţel, dorinţă. Imediat  m-am gândit cum să fac să “cosmetizez”, să aplic farduri, să mai colorez un pic compotul-blog… fie şi numai prin cuvinte. “Să-l fac atractiv”… (vorba unui amic: “vrem compot, nu apă chioară!”). Ba tocmai apa chioară e mai bună. Aceea uneori provine din izvor. Compotul e doar cosmetizat, aromat, “scorţişorat” şi zaharat. Adesea şi acrit. Mi-e dor să picur sincer şi liber inima în cană, lăcrimându-mi scrisul cu litere de-o şchioapă. Fie şi turnând apoi doar apă chioară peste o altă apă…

Plimbare pe pleoape

- poveste de octombrie -

Pleoapele îmi sunt grele. Tot mai grele. Aşa le simt. Nu, nu de la somn, nici de la neodihnă, plictiseală sau tristeţe. Abia pot ţine ochii deschişi. Întrezăresc o lumină printre pleoape, mai bine zis pe sub pleoape. E parcă verde, sau gălbuie? Nu disting. Îmi simt pleoapele îngreunate, dar nu de la o povară pe care ar fi cărat-o pe braţe, împotriva voinţei lor, până mai ieri, nu pare a fi de la vreo încărcătură reală. Din altă parte vine greutatea. Nici măcar nu e ceva constant, ci în hopuri. O simt în etape. Când mai tare, când mai lent. De parcă ceva sau cineva s-ar plimba, de fapt, de ani de zile pe pleoapele mele. Uneori grăbit şi semeţ, parcă-n galop. Alteori tiptil, parcă târşâindu-şi genunchii. Sau doar apăsat. Cine sau ce să fie oare?

Întredeschid ochii. Nu văd bine. Dar ştiu. Acum ştiu. E dorul. Fermecătorul şi, adesea, ucigătorul dor. Dor de octombrie. Se plimbă pe pleoapele mele ca pe o pajişte înverzită. Uneori parcă dansează. Ciudat, eu ştiam că dorul e uşor ca fulgul de nea. Atunci eu de ce-l simt atât de greu? Dor, al inimii mele dor, nu mai păşi peste pleoapele mele aşa de apăsat, cu bocanci încălţat. Vrei să fii sigur că laşi urme de neşters? Ai reuşit. De-ajuns. De te-ai plimba acum în voie, dar desculţ… Ţi-aş înmuia cu pleoapele mele tălpile… bătătorite, rănite, cicatrizate poate de atâta drum. Le-aş răcori cu ploaia-mi de toamnă, iar tu, al inimii dor, nu m-ai durea atunci când ai păşi. Desculţ de-ai fi mers toţi aceşti ani peste ale mele pleoape… şi nu m-ar fi durut atât de tare dansul tău… de fulg.

Compot în renovare

Ar trebui să închid pentru renovare. Aş putea. Ba chiar (se spune că) ar fi timpul. Cine spune? Eu. Nu e destul? Ar mai trebui să confirme diagnosticul şi alţii ? Compotul şi-a atins punctul său maxim… de fierbere. Mai mult, s-a transformat şi-n borş. Normal, lăsat să fiarbă nesupravegheat, necontrolat, fără minte desigur, a dat în clocot. Apoi nu doar s-a vărsat, ci s-a decis brusc să se şi transforme. Cine m-o fi pus oare să amestec aşa haotic ingredientele? Atât de tare le-am amestecat încât “lumea” a ajuns să se întrebe despre cine vorbeşte compotul ăsta mereu trist, ba azi, dar mâine, ori oare ieri despre cine o fi povestit? Cine o fi beneficiarul acelui copac însemnat din inima ei? Sau ce e cu verdele ăsta ireal de se tot transformă ba-n azur, ba în căprui? Să fie oare aşa cameleonic de la lumina soarelui? Sau de la prea întunericul adânc ascuns în gândurile unei povestitoare? Da, clar. S-a făcut borş. Până şi eu îl simt acum ca non-compot. E acru, tocmai de la prea mult dulce. E şi amar, de la ingrediente artificiale puse în exces. Artificiale sunt fiindcă provin de la un vis. Ce e în vis nu poate fi decât ceva artificial, nu? Aşa ar spune mândru-răspicat a omului “dreaptă” raţiune.

Da, ar fi timpul să închid pentru renovare. Să mai las să treacă un pic de timp, nevirtual desigur, ca să se mai aşeze fiertura în matca ei cea naturală. Să nu mai ţip cuvinte doar-doar m-oi auzi chiar eu mai bine. Să nu mai fierb, să tot răsfierb ceva ce nu ajunge niciodată acolo unde e menit să ajungă. Nu îi e menit să ajungă, ştiu. M-a pus compotul să-i promit. Că o să-l las puţin în pace, să mai răsufle şi el în tihnă. Prea l-am obosit. L-am întristat şi l-am îndurerat. Aproape că s-a răzbunat pe mine, ştie el bine cum anume. M-a ars de nici acum nu găsesc cale pentru a-mi reveni. De la prea multă incoerenţă, confuzie şi nehotărâre, mi-a tot transmis că va da până la urmă în clocot. El m-a atenţionat, ce-i drept. Şi aşa a fost. El ştie a se ţine de cuvânt.

Normal că mă gândesc deja la rostul renovării. Oare când/dacă voi mai reveni, voi avea tendinţa şi dorinţa “să mă agăţ” de acelaşi subiect? Sau fi-voi şi eu înnoită după renovare, nu doar a compotului căsuţă? Sau voi fi şi înţeles atunci că nu e dreptul rost al mândrelor cuvintelor să încerce să tot curgă într-o direcţie mereu opusă curentului? Sau pe atunci voi fi realizat care a fost, de fapt,  menirea cea adevărată a acestui mic compot? Am spus la început, şi nu prea m-am ţinut de cuvânt, că aş vrea să scriu doar pentru mine, despre ea. Despre dragostea mea… Dar pe ea oare, am avut vreodată răgazul să o întreb: te-ar deranja dacă aş scrie aici despre tine? Te-ar supăra? Mi-ai da voie să-mi las să curgă şuvoaie cuvintele, din suflet pornite, nu din minte? Desigur n-am mai întrebat-o. Mi-era teamă că o să-mi răspundă şi ea în tonul celor ce am răspuns şi eu o dată: nu mă povesti doar, simte-mă…

Când îţi propui să renovezi o casă tip compot, fie şi atât de agitat, confuz şi mult prea des amestecat, ar trebui să ai un scop. Măcar un gând. Nu de întoarcere. Nici de plecare. Ci de miez. Ce faci cu sâmburii pe care oricum îi iei cu tine? Căci sâmburii mă vor însoţi mereu… pe ei cum “îi tratezi”, pe ei cum ajungi să-i faci măcar să îşi dorească a rodi? Ce fel de inimă îţi trebuie ca să adăpostească în siguranţă sâmburele-n ea, să-i facă cuib şi să şi-l poarte oriunde, oricând şi pretutindeni? Ce fel de  inimă îmi trebuie, ca să îmi fie (şi mie) de aici înainte de ajuns tăcerea…?

Intenţionam să scriu un titlu gen: “Închis (doar) pentru renovare”. Pentru ca nu cumva să fie punctul punct. Să mai las o mică poartă întredeschisă pentru ca, după renovare, să am, tot eu, un loc în care să mă întorc. Să scriu atunci tot ce acum nu mai pot scrie… Să spun atunci Povestea… unui altfel de compot. Dar mi se pare că ar fi fost un titlu nedemn de cel ce mi-a găzduit, fără să ştie, toate aceste rânduri ce le-am scris… Pentru că, de fapt, v-aţi dat seama, pe sufletul lui am scrijelit nedrept, la nesfârşit, indirect şi de la distanţă, acest jurnal-compot, şi nu pe o simplă pagină de blog. Nu, nici pe el nu l-am întrebat dacă am voie. Cum şi ce anume să-l mai fi întrebat oare? Când îi aud, îi văd şi-i simt până şi astăzi nerăspunsul…

Le mulţumesc din suflet celor ce mi-au citit compotul. Şi celor ce au considerat că merit a fi găzduită în căsuţa lor, la blogroll. Mai presus de toate celor ce mi-au transmis şi gândurile lor prin comentarii. Dar şi celor ce nu mi-au scris aici nimic, însă pe care, adesea, i-am simţit aproape.

Până când ne vom revedea,

Mereu de folos inimii să vă fie ceea ce faceţi în/cu viaţa voastră!

Amintirile

Senzaţia de vinovăţie pe care ţi-o dă fiecare ocazie, ratată desigur, de a te bucura nu se compară cu nimic. E poate cel mai puternic semn, sau cel mai mare fabricant de “Efecte” al depresiei. Că nu poţi să zâmbeşti când oamenii îţi zâmbesc. Că nu te poţi bucura de verdele frunzei, când toţi ceilalţi se bucură. Că stai îngândurat când ai avea o sumedenie de motive, nu?, să fii bucuros. Vinovăţia aceasta pe care o simţi tu, omul normal şi sănătos în limite general acceptabile, la fiecare reportaj vizionat despre vreun caz incurabil… despre copii fără mame… despre oameni ce puteau merge, iar acum nu mai pot… despre copii ce puteau vedea, iar acum le este interzisă vederea… despre braţe ce puteau îmbrăţişa, iar acum stau inerte… şi cel mai tragic, despre oameni ce nu-şi mai pot aminti ce-au trăit, ce-au iubit.

Da, asta mă secătuieşte de cele mai multe ori. Parcă e  o putere ce îmi soarbe mie şi minimele puteri, simţurile, inima… Când aud/văd/aflu despre oameni ce nu mai au amintiri. Atunci mă simt cel mai acut vinovată. Atunci plâng. Şi mereu a doua zi uit. Când aflu despre oameni ce nu mai ştiu ce este iubirea. Pentru că nu-şi mai amintesc. Oameni ce nu mai ştiu că cel/cea din faţa lor a fost… ba nu, ESTE, fiinţa lor mult îndrăgită. Oameni ce nu mai ştiu drumul spre casă, ce au pierdut noţiunea timpului, a prieteniei, a dragostei… dar oare sufletul lor chiar le-a pierdut? Oameni ce spun cum îi cheamă, dar nu ştiu a se numi… Oameni ce ştiu că cerul e albastru, dar mâine vor  întreba ce este, de fapt, cerul. Oameni cărora … ceva, nu ştiu ce anume, le-a furat amintirile. Şi aş spune, chiar viaţa.

De atâtea ori m-am rugat să uit… un moment, o clipă, o anume lună sau an, un om… vai mie! o fiinţă. Credeam, în sufletu-mi hâd şi profund egoist, cum este şi-acum, că aşa o să-mi treacă… Că o să-mi fie mai bine. Că o să mă vindec. Că poate uitând voi putea trăi mai departe. Că amintirile nu folosesc. Nu sunt bune atunci când sunt mai rele, mai triste, sau când au rănit… Sau când au fost prea frumoase, fie şi-n vis. Sau chiar în realitate. De câte ori nu mi-am dorit să nu mai am amintirea iubirii. A acelei iubiri – nu, de fapt a acestei iubiri  – ireal de curate, fie imaginare, sau nu, a acestei iubiri ce are darul de a-mi menţine azi inima vie şi în permanent freamăt. Nicio iubire nu a durat atât. Cât o veşnicie. Pentru că atât va dura. Sunt sigură astăzi de asta. Fie şi de nu s-ar împlini niciodată, fie şi de n-aş mai scrie vreodată despre ea, fie şi de n-aş mai aminti nimănui, nici măcar mie,  de ea, fie şi de aş lăsa impresia că … a trecut, tot o veşnicie va dura. Fie şi de n-ar mai şti nimeni, decât Dumnezeu, şi tot va dăinui într-un loc sigur, acela din inima mea. Cu toate acestea, mi-am dorit a o uita. Ba chiar mi-am construit şi un blog pentru asta. Totul pentru a uita. Pentru a mă vindeca de ea.  Pentru a putea să… trăiesc, spuneam eu.  De câte ori n-am încercat să mă conving că amintirea acestei iubiri, fie ea şi trăind în imaginaţia mea, dar permanent încrustată în sufletul meu, nu va fi menită decât unei “binecuvântate” uitări…

Sunt oameni care nu mai au amintiri. Şi care, probabil, ar face orice pentru a le recăpăta. Sau, mai exact, cei de lângă ei ar face orice… să nu mai fie consideraţi nişte străini de către cei îndrăgiţi,  să le fie din nou recunoscută mângâierea. Iar eu sunt unul din cei care au vrut să-şi omoare amintirile, doar-doar vor înţelege adevăratul sens al lor. Iartă-mă, Doamne, de vei putea, pentru că am vrut, iar uneori pare că încă mai vreau, să comit această crimă. Pentru că am dorit a-mi face fărâme amintirile. Nu cumva să rămână miezul din ele adânc întipărit în mine şi, de fapt, să-mi conducă treptat inima spre calea cea adevărată…

Sâmburi (14)

“Poate simt mai mult decât înţeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de spirit practic şi uneori mă port, pur şi simplu, ridicol. În clipa aceasta, cerul primăvăratic, afectuos, mă deprimă cu frumuseţea lui, în loc să mă bucure. Dar, oare, lucrul de care ne temem cel mai tare trebuie să se întâmple întotdeauna?”

Sursa: Octavian Paler, Deşertul pentru totdeauna, Editura Albatros, Bucureşti, 2003

Let your heart be your cradle

Cu ani în urmă, nu foarte mulţi, dar nici puţini, ascultam destul de mult “Sting”. Îmi plăceau anumite tonalităţi, doar anumite cuvinte, melodia însă era mereu proaspătă, iar aceasta era de fapt ceea ce mă atrăgea cel mai mult: prospeţimea. Straniu sau nu, m-am îndrăgostit atunci de o anume melodie: Let your soul be your pilot se numeşte. Îmi plăcea pentru că… avea mesaj, aducea fiori în inima mea, cuvintele le sorbeam, le ascultam la nesfârşit, nu m-aş fi plictisit de ele niciodată… de acelea nu.

A venit, însă, o vreme în care am uitat de melodie, de vers. N-am mai putut-o asculta, de fapt. Ceva în urechea mea nu mai suna ca înainte, şi, mai rău, ceva în inima mea mă împiedica să pot reasculta acea melodie, până la capăt… Dacă va fi existat vreun capăt… În plus, să fiu sinceră, m-am străduit, m-am chinuit, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să uit acea melodie, precum şi miezul din versul ei. Să nu-mi mai aduc nicicând aminte de ea. Să mă prefac că n-o ştiu. Că n-am auzit-o niciodată. Că nu mi-ar fi fost fredonată vreodată… Motivul strădaniei nu are relevanţă. Nu aici. Va avea doar în faţa lui Dumnezeu… Dar asta se întâmpla ieri.

Astăzi, cu gândul spre mâine, mi-am adus aminte de melodie… am reascultat-o. Am putut. Până la capăt. Dacă va mai fi existând vreun capăt… Aşa m-am hotărât să scriu…

…să scriu o urare unei inimi prietene, făcută căuş, sau poate o poveste. Inimă atotcuprinzătoare, cu îngăduinţă mereu răbdătoare şi niciodată răzbunătoare. Să scriu o poveste, dar nu din auzite, ci uneori din închipuite… Poveste de drag şi de dor stăpânită, poveste de dulce şi de amar netrăită, poveste cu frunze şi armuri lucitoare, poveste cu flori prea puţin cuvântătoare. Inimă frământată, uneori prea zbuciumată, dorită prin preajmă, niciodat’ însă arătată. Inimă caldă, ea da îndelung răbdătoare, inimă tare, cu folos, pentru alţii întotdeauna apărătoare. Cu tastele nu merge a scrie aşa o poveste, ba şi cu stiloul pare a se tot şterge. O astfel de poveste-urare se scrie cu o altfel de pană. Cu una de dor, mereu atât de izbăvitor, cu una de plâns, răcorind ades prea multa căldură, cu una de zâmbet şi uneori de mirare.

…să spun că, de fapt, în niciun căuş n-ar putea fi cuprins tot ceea ce porţi tu în suflet. Şi-n nicio încăpere n-ar avea cum să încapă armura şi zborul, tăcerea şi râsul, iubirea-ţi de oameni, mărinimia – fie şi de la distanţă – faţă de ei, şi ea încă de foarte demult binecuvântată. În nicio pădure, verdele n-a fost şi nu va fi aşa cum  e acolo, la tine… şi-n nicio mângâiere, nu se va simţi atâta blândeţe, plăcută adiere.

În locul tradiţionalei încheieri a unui mesaj… sau doar a continuării unei poveşti,

mă voi ruga… şi te voi ruga…

… Să nu renunţi niciodată la a fi. Să nu te supui vreodată vreunei puteri omeneşti. Să nu permiţi nimănui să îţi împiedice zborul!

Şi mai ales… un Leagăn să faci din inima-ţi caldă!